0

Cum poti afla inca de la nastere daca bebelusul tau risca sa faca autism

Riscul unui nou nascut de a avea autism poate fi identificat inca din prima ora de viata prin examinarea si identificarea unor anomalii ale placentei.
Harvey Kliman, cercetator la Universitatea Yale, sustine ca examinarea si identificarea unor anomalii la nivelul placentei poate anunta, cu o probabilitate foarte mare, riscul aparitiei autismului. Statistic, unul din 88 de copii are o tulburare din spectrul autist sau afectiuni complexe de dezvoltare a creierului care afecteaza evolutia sa sociala si capacitatea de comunicare, scrie Webmd.
Identificarea de la nastere a unui risc major de aparitie a unor forme autiste este un beneficiu imens in tratarea acestora, in conditiile in care in mod normal primele semne ale autismului apar in jurul varstei de 2-3 ani sau chiar mai tarziu. Identificarea rapida face tratamentele mult mai eficiente.
In timpul sarcinii, placenta alimenteaza copilul nenascut cu sange, prin care ii sunt transmise acestuia oxigen si substante nutritive.
Citeşte mai mult aici.

Advertisements
0

Povestea lui Evi ● “Statul nu ne ajută, dar ne pune pe drumuri”

Aimer Mustafa din Constanţa a observat că e ceva în neregulă cu băieţelul ei, Evi, când acesta avea 2 ani. În 2003. “Primul medic neuropsihiatru la care am fost, doamna doctor Mătărângă, ne-a întrebat dacă avem pe cineva în neam care a vorbit mai târziu. Evi atunci deja îşi muşca mâna, avea autostimulări. Noi ne-am bucurat când am auzit că n-are nimic, aşa că am mai aşteptat.” Dar după şase luni, copilul tot nu vorbea şi s-au dus la un alt medic. L-a diagnosticat în cinci minute: tulburări de autism.

Au fost apoi la Bucureşti şi au auzit şi de un centru specializat din Timişoara, la care au apelat. Au stat acolo o săptămână. “La momentul respectiv mi s-a părut cea mai profesionistă evaluare. Ni s-a spus că are elemente autiste. Acolo ne-au dat o listă de programe ca să lucrăm cu el acasă. Pe toate planurile, şi pe cognitiv, şi pe socializare, şi pe limbaj.”
“Nu mi-a spus de nici o terapie, de nimic”
În Constanţa au încercat să-l ducă la logoped, însă copilul plângea, iar logopedul i-a trimis acasă, cu argumentul că nu poate lucra cu el. Şi Aimer ni s-a plâns de lipsa de specialişti din Constanţa. “Consultaţiile din policlinică, la medicul neuropsihiatru, erau dezastruoase. În sala de aşteptare, copilul se plictisea şi începea să urle. Când reuşeai să intri, pacienţii intrau şi ieşeau peste tine, să li se dea reţete, că deh, la cabinetul ei particular nu putea să dea reţete gratuite. Când mergeam la cabinetul particular, în cinci minute scria reţeta copilului şi aia era toată consultaţia. 800.000 de lei. Nu mi-a spus de nicio terapie, de nimic. Am întrebat-o de un logoped, dar nu mi-a recomandat niciunul, mi-a spus că trebuie să se intereseze, însă ne-a recomandat socializare, să-l ducem la grădiniţă”. L-au dus la grădiniţă, acolo era cuminte, nu deranja pe nimeni, dar nici nu făcea nimic.
Aşa că mama a încercat singură să respecte lista de programe pe care o avea de la centrul din Timişoara. “Am încercat cu cărticele, cu jucării… Am mai căutat să mă informez de pe internet şi aşa am aflat de o familie din Vaslui, cu un copil cu autism, care a făcut multă vâlvă în media la aceea dată. Ei mi-au explicat că trebuie să angajez nişte oameni să lucreze cu copilul, că există o terapie care se face pentru a obţine rezultate. Că terapia asta, ABA, a ajuns în România tot datorită unui părinte al cărui copil, cu ajutorul ei, în doi ani s-a recuperat în mare parte. De aici s-a răspândit şi zvonul că ABA vindecă în doi ani, dar e fals. Depinde de copil. Tot ei mi-au spus că există un centru pentru copii cu autism în Bucureşti, “Horia Moţoi”. Am sunat la centru, dar n-aveau locuri libere. Însă mi-au spus că se va ţine un curs pe terapie ABA.” Aimer s-a înscris la curs şi acolo i-a cunoscut şi pe terapeuţii pe care apoi i-a solicitat pentru copilul ei.
(…)
“Când oamenii îl văd aşa, îl îndepărtează”
“Când am inceput terapia, Evi nu ştia nimic-nimic. Doar să-mi arate când îi e foame. Dar asta e instinctual, până la urmă. Am avut aşteptări foarte mari de la această terapie, pentru că auzisem şi poveşti foarte frumoase, poveşti despre copii recuperaţi într-un timp relativ scurt – 2 ani, sau care au avut nevoie doar de un impuls timp de 6 – 8 luni, ca să-şi ia zborul. Dar pe parcurs am înţeles că astea sunt poveşti reale, dar foarte rare, şi că depinde mult de vârsta la care se începe terapia şi, în primul rând, de gradul de afectare. Eeee, se pare ca Evi are un grad de afectare mai mare, sau cine ştie?, nu am ştiut noi exact cum să ajungem mai repede la sufletul lui”, se gândeşte mama băieţelului… “De doi ani şi jumătate a învăţat ceva… Ştie să scrie, să citească, să facă adunări, dar stă prost la capitolul socializare”, oftează Aimer, uitându-se la băieţelul care aleargă gălăgios prin cameră. Din când în când, Evi se opreşte lângă televizor şi trage de el. “Când oamenii văd că se comportă aşa, îl îndepărtează. Nu contează că el ştie să scrie şi să facă adunări. E mai important să ştie să se poarte în societate, să devină independent, ca apoi să-şi găsească o slujbă. Iar lumea nu-i deloc tolerantă când copilul începe să plângă pe stradă, în magazine… Şi începe să-ţi dea sfaturi rânjite: «Ei, doamnă! Nu-i bătut!»…”
Evi ştie acum să se îmbrace, mănâncă orice, nu mai face pe el şi e relativ ancorat în realitate. Comunică prin cuvinte scrise pe bucăţele de hârtie şi se joacă la calculator, folosind deocamdată mouse-ul. “Ştie foarte multe alte lucruri. În ce lună suntem, în ce zi… Dar, din păcate, pe limbajul spontan încă mai avem de lucru. Cu muncă însă, sunt sigură că o să ajungem să ne bucurăm şi de lucrul acesta. Terapia ajută, e eficientă, dar banii sunt o mare problemă şi, mai ales în această periodă, noi trecem prin nişte momente mai grele. Dacă dispuneam de bani, mai angajam cel puţin o fată să mai lucreze cu el, astfel încât să nu aibă nici un moment în care să stea singur şi să fie tentat să se autostimuleze sau să aiba timpi «morţi».”
Citeşte mai mult aici.
_____________
În toamna anului 2008, Jurnalul Național pornea o campanie pentru conștientizarea autismului, în România. Cu permisiunea celor care, la vremea aceea, erau colegii mamei mele, voi relua pe acest blog poveștile despre copii asemeni mie și despre zbaterile părinților lor.