Ruxi, prietena mea

Hmmm…. Cred că sunt un băieţel fercheş! Am deja o prietenă. Pe Ruxi.

Ea este fiica naşilor mei de botez, Geta şi Andrei.

Apropo, La mulţi ani, năşico! Azi este Sfântul Gheorghe, onomastica ta.
Pe Ruxi o ştiu de când a venit pe lume. Ea este mai mică decât mine. Nici cu ea nu m-am înţeles de la început. Şi nu pentru că “aşa-i cu fetele”, dar ştiţi voi bine de ce îmi este mie mai greu să mă împrietenesc cu toată lumea…
Însă… mama e prietenă cu Geta de-o viaţă, tata şi Andrei, de cum s-au cunoscut; prietenia e o tradiţie în familiile noastre. Aşa că, let’s go, Ruxi, it’s time to become friends! (staţi liniştiţi, nu vorbesc englezeşte, dar aşa vrea administratorul blogului să spun acum ce gândesc!).

În planul de socializare (al celor mari, pentru noi, cei mici) sunt multe, multe întâlniri cu copii de vârsta mea. Pe Ruxi am avut-o într-o seară musafir. În altă zi, am ieşit împreună în parc. Eu am cam… acaparat toboganul, dar Ruxi nu s-a supărat. Aşa sunt prietenii – te înţeleg, orice ai face.

Seara mea cu Petra…

A fost o vreme în care nu mă prea simţeam în largul meu alături de Petra. E prea vulcanică, zgomotoasă… râde, ţipă, aleargă… E verişoara mea, numai cu trei luni şi câteva zile mai mare. Ar fi trebuit, poate, să fim prieteni de la prima întâlnire. Dar n-a fost aşa. Şi mama, şi bunica, şi mătuşa – ştiţi şi voi, femeile văd mai repede lucrurile acestea sensibile – se tot întrebau: de ce plâng când este Petra prin preajmă? Dar copiii care sunt diagnosticaţi cu autism au toate simţurile mai ascuţite (vedeţi ce v-am scris acolo, în Decalog…), mi-era greu să accept, să înţeleg „zgomotele” pe care le produce un copil sănătos, vesel, activ.
De când am început terapia ABA, s-a întâmplat ceva foarte frumos. Am început să accept prezenţa Petrei. Ne împrietenim. Avem, chiar, o seară a noastră. Ca între copii… Şşşşşt, să nu ne audă oamenii mari!

O dată pe săptămână, mătuşa mea, Oana, o lasă pe Petra să rămână acasă la noi. Ne jucăm împreună, împărţim canapeaua, jucăriile şi braţele mamei mele. Mama mea, nu ştiu dacă ştiţi, nu este doar mătuşa Petrei, ci şi naşa ei. Aşa că… pentru că sunt un gentleman, nu o să ripostez când o va mângâia îndelung.
După ce obosim, eu şi Petra mergem la culcare. Nu ştiu care dintre noi e mai ostenit. Dar e sigur că eu sunt fericit. De ce? Fiindcă Petra poate să joace cu mine „cucu-bau”, după colţul peretelui din hol ori după uşă, cât de mult vreau eu. Ea nu se plictiseşte de joacă. Şi parcă nici nu oboseşte atât de repede ca oamenii mari! Cândva, în ziua în care voi putea vorbi, îi voi spune şi ei cât de mult o iubesc. Acum… e de ajuns să o trag de mână, către locul nostru de joacă… Şi ea să mă urmeze.